Andrei 18.09.2012
In primul rand as vrea sa multumesc membrilor Organizatie E.M.M.A. pentru ca exista si pentru ca fac o treaba minunata. Iti multumesc din suflet Bianaca pentru ca ai fost alaturi de mine si m-ai invatat ce trebuie sa fac.
Eu sunt Elena si sunt nasica (daca pot spune asa) ingerasului Andrei. Am fost foarte bucurosi cand prietenii nostri ne-au anuntat ca vor fi parinti si am fost in culmea fericirii cand ne-au rugat sa le botezam copilasul. La ecografia morfofetala de trim II am aflat ca o sa avem un finut si de atunci nu imi mai puteam lua ochii de la hainutele pt baietei pe care le vedeam prin magazine. Asteptam cu nerabdare sa se nasca sa il vad sa ii fiu aproape asa cum ar trebui sa fie un parinte spiritual. Din pacate Dumnezeu a avut alte planuri iar finutul meu a murit in burtica mamei lui la 36 de saptamani de sarcina. A fost o sarcina fara probleme cu o evolutie foarte buna care nu avea cum sa prevesteasca nenorocirea ce avea sa urmeze. Marti 18 septembrie prietena mea a mers la un control de rutina si a aflat ca inimioara baietelului a incetat sa mai bata. Inca imi rasuna vocea ei din telefon cand ma sunat sa imi spuna ca Andrei a murit. Nu imi venea sa cred ca s-a intamplat asa ceva si nu stiam ce sa fac ca sa imi ajut prietenii intr-o astfel de situatie. Nu imi doream sa fie si mai traumatizati de cat erau ei acum din cauza celor care nu stiu cum ar trebui sa se comporte in astfel de situatii.
Norocul meu a fost ca o cunoasteam pe Bianca si stiam de organizatia EMMA si de ajutorul pe care il ofera parintilor de ingeri asa ca primul meu impuls a fost sa o sun si sa ii spun ce s-a intamplat. Bianca mi-a povestit de kitul de memorie si cum se foloseste. Mi-a spus sa ii incurajez pe parinti sa isi vada ingerasul si cum sa fac ca aceasta intalnire sa nu fie traumatizanta. O ascultam si stiam ca ce spune ea e bine dar nu ma vedeam pe mine capabila sa fac ceea ce trebuia sa fac. Nu am putut in viata mea sa pun mana pe o persoana decedata chiar daca mi-a fost foarte apropiata asa ca nu credeam ca am sa pot pune mana acum pe un bebelus. I-am spus Biancai ca eu nu cred ca voi putea face tot ce trebuie dar ea mi-a spus ca voi putea pentru ca vreau sa imi ajut prietenii si ca trebuie sa ma gandesc numai si numai la ei si nu la mine.
Am ajuns la spital si am incercat sa le spun prietenilor mei de kitul de memorie. Prietena mea era prea amortita de durere ca sa se mai poata gandi la asa ceva dar mi-a spus foarte clar sa nu ii las pe cei de la spital sa ii incinereze copilul si sa fac tot ce cred eu ca e bine. Am fost impreuna cu sotul ei si am luat kitul de memorie apoi am mers acasa si am luat hainute pt bebelusul Andrei.
Cand ne-am intors la spital am vorbit cu doctorita si i-am explicat ce vrem sa facem. A spus ca e ok dar mai vorbim dupa ce naste. Imediat dupa nastere a venit asistenta care ne-a spus ca regulile spitalului ne interzic sa vedem bebelusul pana cand nu si se face autopsia apoi ne-a dat un formular prin care trebuia sa ne dam acordul pentru autopsie dar in aceeasi fraza era trecuta si incinerarea copilului. Mi sa parut tare aiurea sa amesteci autopsia cu incinerarea. Daca nu esti atent si putini sunt atenti in astfel de momente semnezi si nu stii ce semnezi. Noi am fost pusi in garda de catre Bianca despre acest lucru si am citit cu atentie formularul dupa care am refuzat sa semnam. Am cerut sa vedem copilul iar tatal a si spus ca este absurd sa imi interziceti sa imi vad propriul copil. Intr-un final ne-au chemat si ne-au lasat sa ii luam mulajul dupa picioruse dar fara sa il putem misca din cutia in care era asezat. Am intrat in sala unde era Andrei si tremuram toata si imi spuneam in gand ca trebuie sa fac asta si o voi face. Am luat panza care acoperea cutia si spre surprinderea mea am vazut un bebelus normal, frumos care parea ca doarme. Eram multumita ca am putut macar sa ii iau mulajul. Am fost apoi la prietena mea si i-am spus ca l-am vazut pe Andrei si daca vrea sa ii povestesc despre el. A vrut si am vazut putina alinare in ochii ei cand ii vorbeam despre el. Am mai insistat la asistente sa o lase pe mama sa isi vada copilul dar vroiau sa o lase sa il vada in cutie lucru pe care l-am refuzat. Intr-un final dupa ce prietena mea i-a spus doctoritei ca isi doreste sa isi vada copilul ne-au lasat sa il imbracam si sa stam cu el cateva momente. Am asteptat-o pe prietena mea cu Andrei in brate si atunci cand a fost ea pregatita i l-am dat in brate. A fost un moment tare intens si desi eram coplesita de emotii am simtit dintr-o data un sentiment de liniste. Am simtit ca am facut ce trebuia si mi-am dat seama ca uneori suntem capabili de mult mai mult decat credem noi.
Prietena mea mi-a multumit ca am incurajat-o sa il vada pe Andrei si mi-a spus ca ei i-a facut foarte bine lucrul acesta.
Imi pare rau ca la noi in Romania acest lucru inca este vazut ca o monstruozitate si nu din rautate ci doar din necunoastere. Credem ca daca nu vedem copilul si negam totul trecem mai usor ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat ceea ce este foarte gresit.
La maternitatea CFR2 am gasit oameni cu suflet care desi la inceput ne-au refuzat si nu cred ca au inteles cat de bine este pentru parinti sa aiba o amintire de la copilul lor ne-au lasat totusi sa facem ceea ce dorim pentru ca doreau sa ajute si sa nu creeze probleme parintilor care si asa erau greu incercati. A doua zi am fost oprita de asistente si intrebata de ce am facut asta. Le-am explicat de ce si desi auzisera de organizatia EMMA nu stiau exact care e rolul ei. Le-am vorbit despre organizatia EMMA si le-am spus ce lucru minunat fac pentru parintii de ingeri.
Sper ca experienta mea sa dea curaj si putere si altor persoane care au prieteni care se confrunta cu moartea bebelusului lor sa le fie alaturi, sa ii ajute sa treaca cu bine peste aceasta trauma.
Mergi sus