Ana Mirela 31.01.2012
MI-E DOR! Mi-e tare dor de tine,ANA MIRELA!Puiul meu iubit!
Sunt Claudia,mama de ingeras. Sunt aici,cu voi,alaturi de voi,intelegandu-va si asteptand la randu-mi intelegere. DE CE?! Totul a fost bine,prea bine poate. Am ramas usor insarcinata iar bucuria mea a fost imensa. Ce momente frumoase: cand iti interpretezi testul...cand medicul iti confirma sarcina...cand ii auzi prima data inimioara(cate lacrimi si cata emotie te invadeaza atunci)...cand misca prima data...cand stai cu mainile pe burtica,simtind-o acolo cum misca,cum atinge cu manutele,cu piciorusele trupul tau...cand ii vorbesti,ii canti,o mangai,si-i spui ca abia astepti sa vina,sa o vezi, sa o atingi,sa o iubesti... Si-ntr-o clipa,totul dispare! Refuzi sa crezi ca e adevarat. Si totusi...Am nascut-o pe Ana pe 31 ianuarie 2012. Erau 35 de sapt. In urma cu 2 zile de 31 ian,am simtit dimineata ca nu mai misca.Am crezut,am sperat ca doarme. Treceau ore si Ana nu se trezea. Refuzam sa cred ca se intamplase ceva,n-avea cum...n-avea de ce sa se intample ceva rau,Ana dormea. Cu 3 zile inainte fusesem la a 3-a eco morfo-fetala...era bine...o mica probl cardio-vasc ne descoperise atunci medicul,dar ne linistise ca nu este nimic grav...si ne-am programat nasterea. Dar puiul meu n-a mai vrut sa se trezeasca. M-am rugat atunci cu disperare, ii spuneam,ii strigam lui Dumnezeu: nu mi-o lua Doamne,te rog,nu mi-o lua...Asa a inceput cosmarul meu. Am mers la medic in ziua urmatoare...sperand inca...desi stiam...ptr ca nu ai cum sa te inseli. Ce greu se prabusesc atunci peste tine cuvintele: 'nu exista activitate cardiaca...imi pare rau'. M-am trezit intr-un salon cu multe paturi,cu mamici ce urmau sa nasca;erau fericite...doar eu...singura...daramata,stinghera,plangandu-mi neincetat copilul,durerea,pierderea. Mi s-a propus sa nasc normal,in ideea ca dupa aceea sa pot ramane mai repede insarcinata si asta m-a bucurat un pic. Travaliul a fost rapid,cumplit de dureros incat la un moment dat mi-am pierdut cunostinta. M-am trezit la reanimare dupa aprox 15 ore,nestiind ce s-a intamplat cu noi. Am aflat apoi ca dupa nastere am facut embolie amniotica si ca din cauza acesteia,prognosticul fusese rezervat, fiind o afectiune cu sanse mici de supravietuire. Si,de parca n-ar fi fost de-ajuns,urmare a hemoragiei masive,medicii au fost nevoiti sa inlature uterul. Nu pot sa descriu cat de coplesita am fost afland acest lucru. Plageam continuu...imi plangeam copilul...ma plangeam pe mine stiind ca nu voi mai putea avea copii. Dupa un timp,am realizat ca eu nici nu-mi vazusem copilul,ca nimeni nu-mi vorbea de el,ca nu stiam nimic...nimic. Mi-am amintit ca am semnat ca puiul meu sa fie incinerat. Cat regret! Dar totul se derula cu rapiditate,eram parca dincolo de tot ce se intampla, era ireal. Te trezesti abia atunci cand pleci,si-ti dai seama ca pleci acasa cu mainile goale. De-atunci, fiecare zi e plina de lacrimi,nefericire,neputinta,furie,intrebari...multe intrebari.Ma doare toata iubirea asta ce-o simt si nu mai am cui s-o impartasesc.
Ana,mami te iubeste si te-a iubit nespus!
Mergi sus