Alessia Maria 23.04.2011
Am 21 de ani.Pe 23 aprilie 2011 mi-am pierdut ingerasul.Povestea mea este urmatoarea.In noiembrie 2010 am ramas insarcinata. Am fost foarte entuziasmata cand am aflat ca sunt insarcinata. Totul era perfect,iar la ecograf doamna doctor mi-a zis ca fetita mea e asezata cam jos dar sa nu fac niciun fel de efort si totul va fi bine. Cand am vazut-o acolo pe ecranul ala cum isi misca manutele cand i-am vazut inimioara cum ii bate am plans de fericire,ceea ce se intampla tuturor mamelor. Pe 22 aprilie am simtit niste dureri minore ca niste crampe,iar in putin timp am avut o sangerare,fiind dusa de urgenta la spital.Mentionez ca nu am facut niciun fel de efort si ca am ascultat sfaturile doctoritei,am luat calciu si toate vitaminele ce mi le-a dat. Cand am ajuns la urgente mi-a zis ca e avort spontan. M-au pus in perfuzii pt mentinere dar mi-au zis ca nu sunt prea multe sanse,totusi minunile se intampla.In acea seara am avut contractii. Nu foarte mari,dar le-am avut si stiam ca pt mine nu mai exista minuni. A doua zi dupa multe ori in care m-a urcat pe masa,doctorita m-a trimis de urgenta la spitalul judetean,iar din acel moment au inceput durerile cele mai mari.Timp de 3 ore am avut contractii foarte mari si dureroase.In final a veit doamna doctor si mi-a zis ca ma duce in sala de nastere si mi-a mai zis ca fetita mea are putine sanse sa traiasca,ea avand doar 24 de saptamani.Am ajuns in sala de nastere iar dupa ce am impins doar de doua ori am nascut.La inceput nu voriam sa imping pt ca in mintea mea era o singura idee:atat timp cat ea va ramane in burtica mea totul va fi bine,iar intr-un final poate speram ca va fi bine totul.Nu a fost asa si cum am zis dupa ce am impins doar de 2 ori am nascut. Nu au vrut sa mio dea sa o vad nici sa o tin macar o secunda in bratele mele.Cu toate astea am reusit sa o vad cand o puneau in acea fasa.Nu am realizat prea multe in acel moment doar am inceput sa plang.Nu imi venea sa cred ca fetita mea,ingerasul meu pe care asteptam sa il tin in brate,sa ii impletesc codite nu mai e.A trecut de atunci o luna si ceva si tot nu imi revin.O visez de multe ori,ma striga in vis si poate o sa ziceti ca am innebunit dar eu inca astept luna august pt ca in mintea mea exista ideea ca atunci o sa nasc.
Toata lumea imi zice lasa ca o sa fie alt copil,dar nimeni nu intelege ca poti avea si 20 de copii cand pierzi unul chiar daca ramai cu 19 ai,ai sufletul ars.Am fost suparata pe Doamne Doamne si l-am intrebat de multe ori de ce eu?Oare nu as fi fost o mama buna?Dar am inteles ca lumea asta e prea rea pt ingerasii nostri si de aceea Dumnezeu ii vrea acoolo langa el.Nu am putut nici sa o inmormantez.Mi-au zis ca nu e voie,ca e pacat.Nu stiu de ce pt ca un copil e un inger nu un pacat. Imi lipseste enorm de mult,in burtica mea nu mai simt cum se misca,cum era ea jucausa. Sper doar intr-o zi sa o intalnesc si stiu ca acum am un ingeras care o sa aiba grija de mine.
Mergi sus