Ana Irina 24.12.2010 - 26.12.2010

In 24 decembrie 2010 la ora 11.05 s-a nascut, dupa multe ore de chin, fetita mea scumpa Ana Irina. Nu pot sa uit acele clipe, am simtit ca sunt intr-un vis si dupa ce a plans destul de incet...mi-au dat-o in brate. Era atat de aproape de fata mea ca mi-am dat silinta sa ma uit la fata ei scumpa...era calduta si se foia un pic...mi-am zis in minte ca seamana foarte tare cu sotul meu, am fost uimita ca a deschis ochisorii si apoi mi-au luat-o. Tot ce am simtit atunci as putea descrie in foarte multe cuvinte si asta deoarece nici un cuvant nu poate descrie fericirea care m-a cuprins. Au plecat repede cu ea si dupa ce am fost cusuta a intrat si sotul meu si mi-a zis ca a vazut-o (atunci a reusit sa-i faca si o poza...noroc ca a intrebat cine este si cand i-au spus le-a oprit pe moase). Am nascut in 24 decembrie pe fetita noastra scumpa, a venit sa vesteasca nasterea Domnului. In dupa masa acelei zile mi-au zis ca nu mi-o pot aduce in salon pt ca are ceva. In acea clipa am simtit ceva aproape ireal, un sentiment de soc si parca mi s-a luat rasuflarea desi nu stiam inca exact ce se intamplase eu am avut o stare ciudata. L-am sunat pe sotul meu si din acele momente am mers la sectia de neonatologie cat de des ma lasau. Stateam putin si ma uitam la Ana si uneori ii spuneam pe nume, ii spuneam incet ca sa nu deranjam Ana...Ana...Ana... si ea deschidea ochii. Cred ca simtea ca mamica ei e acolo cu ea. Am insistat sa intre si sotul meu s-o vada pt ca stiam cat de important ar fi si pt el si pe Ana sa se cunoasca, sa se simta. Atunci l-au lasat si pe el si i-a facut cu mobilul a doua poza cand dormea dragutica si scumpa. Avem doua poze cu Ana Irina si nenumarate imagini in memoria noastra.

Desi ne anuntasera ca este stabila din senin sotul meu a venit cu propunerea s-o botezam. Am botezat-o in 25 dupa masa si i-am pus numele Ana Irina si eu am plans pe tot parcursul rugaciunilor.

Ne-am mai linistit dar in acea seara mi-au zis ca nu mai poate respira singura, ca se simte mai rau. Cum se simte mai rau daca acum era bine si stabila? Eram la neonatologie si am auzit alarma aparatului care era pus langa patutul ei. L-am sunat pe sotul meu seara tarziu sa vina. Asteptam in holul neonatologiei ca sa iasa doctorita sa-mi spuna ce se intampla dar pt ca alarma nu se mai oprea mi-am dat seama ca nu o poate stabiliza si de aceea nu poate iesi. Eu nu am vrut sa plec, am ramas acolo si am asteptat cu dureri de stomac si un nod in gat. In acea noapte am simtit ca cineva ne da putere, desi eram lauza eu ma plimbam impreuna cu sotul meu de la salon la alt etaj la neonatologie sa vedem ce face Ana noastra. Desi pare ciudat ce spun ne gandeam mai mult cum putem sa fim cat de mult acolo, alaturi de ea decat sa intreb ce are, ce se intampla. In noaptea de 25 spre 26 am ramas pe hol in sectia de neonatologie, sotul meu la capatul holului eu chiar in fata camerei unde o tineau. Strigau dupa mama, intram, ma uitam la ea si o atingeam pe manuta apoi ma scoteau afara pt ca hotarau sa-i mai faca ceva si iarasi asteptam. L-am chemat pe sotul meu sa-l tin de mana, sa-l imbratisez si s-o vada si el...am insistat, nu ma interesa daca nu convenea cuiva (tatii nu aveau voie acolo), stim eu ca asa e mai bine sa fim impreuna si intr-adevar acum imi multumeste si stiu ca s-a simtit si el tatic chiar daca doar pt cateva zile. La o ora din noapte au sunat-o pe doamna dr profesor care a venit si ne-a zis ca este vorba de coagulare vasculara intraseminala si ca i-au luat sange care va fi trimis la analize ca sa afla niste raspunsuri. Noi dupa aceea am ramas amandoi unul langa altul toata noaptea in fata camerei. Ne uitam la medici cum se miscau in jurul ei si mai zaream cate-o manuta si caputul si apoi iarasi nu mai vedeam nimic dar ne rugam si ne rugam amandoi sa se intample o minune.

Dimineata pe la 6 a murit si ne-am uitat la ea si parea mai mult linistita si nu chinuita ca in clipele precedente si am sarutat-o peste tot. Stateam amandoi in fata ei si ne uitam la ea si sorbeam fiecare imagine in memoria noastra ca sa n-o uitam. Vai, ce frumusica era si atunci am luat-o pt a doua oara in brate si nu pot explica ce am simtit, am sarutat-o pe frunte si pe urechiute si i-am dat-o si sotului meu care a plans cum nu l-am vazut niciodata. Incercam sa ne luam ramas bun si ne spuneam unul altuia ce ni se pare ca seamana cu noi: uite ce picioruse are, uite ca ochisorii sunt ai meu si nasucul al tau si desi plangeam in continuu parca simteam ca nu plang. Sotul meu i-a facut cu manuta ei o cruce si s-a rugat si eu i-am zis: du-te linistita mama scumpa, odihneste-te ca te-ai luptat destul pt noi. Si apoi a trebuit sa plecam. Cu toata durerea in suflet, durere care simt ca nu va trece niciodata, am multumit lui Dumnezeu ca am putut fi alaturi de ea, ca nu a murit la nastere, i-am multumit ca ne iubeste atat de mult si ne-a lasat-o cateva zile s-o iubim si noi ca doi parinti care si-au asteptat copilul mai mult ca orice pe lume.

Cand am plecat din spital in acea dimineata si am intrat in casa am plans amandoi in hohote si am simtit cu adevarat ca s-a rupt ceva din sufletul nostru. Ne-am uitat la patutul pe care i l-am pregatit, la cadoutul ei de sub bradut, la papuceii minunati pe care i-a primit, la cercelusii pe care i-am cumparat, la tot. Ne-am intors acasa fara copilasul nostru, fara fetita noastra frumoasa.

Am inmormantat-o a treia zi cu rugaciuni multe si cu cantece frumoase, inconjurata de multi trandafiri albi si multi multi preoti, langa bunicul ei, tatal sotului meu. Intr-adevar sa nasti un copilas este cel mai minunat lucru de pe pamant.

Acum sunt mami de ingeras si de cate ori imi arde sufletul ma gandesc ca ea este intr-un loc fara durere si suspinare si ii este foarte bine acolo si ma mai gandesc la ce a scris o alta mami de ingerasi (redau cat imi aduc aminte): In ceruri erau multi ingerasi care tineau in mana o lumanare si erau minunati si veseli. Era insa un ingerasi printre ei care era trist si avea lumanarea stinsa. L-au intrebat de ce este trist si el le-a raspuns ca mami a lui plange de tristete si lumanarea lui se stinge mereu...si si-ar dori ca mami sa nu mai planga ca sa fie si el fericit ca ceilalti ingeras. Aceasta povestioara imi mai da uneori puterea sa inteleg ca ingerasii nostrii sunt linistiti intr-un loc minunat.

Povestea pe Forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"