Ariana

Micuţa mea surioară Ariana, nu a avut nici măcar şansa să vadă lumea, să îşi vadă părinţii şi pe mine, surioara ei, care îi aşteptam naşterea cu nerăbdare, care îi cumpăram hăinuţe şi, seara, îi spuneam poveşti, mângâind burtica mamei. Aşteptam momentul în care aş fi putut să o strâng în braţe, serile în care i-aş fi cântat ca să adoarmă, şi apoi, mai târziu când avea să crească, plimbările cu ea pe afara. Eram gata să o ajut să cunoască lumea, cu toate frumuseţile ei, dar... cel de Sus, avea alte planuri pentru noi... pentru ea, si pentru familia noastră.

Nu m-a lăsat nici măcar să îi văd chipul, să îi ating pielea, pentru că procesul ei de dezvolatare a fost intrerupt brusc, când scumpa mea surioară era încă mică, avea doar cinci sau şase luni, in burtica mamei, cand aceasta a făcut avort spontan. Am plâns mult atunci, si m-am rugat pentru ca sufletul ei, sa fie acolo, sus, sa ne auda si sa ne vegheze, sa stie ca o iubim nespus de mult si ca mereu va fi o parte din noi. Si astazi, pot sa spun, ca stau si ma gandesc cum ar fi fost viata mea, cu ea langa mine. Ar fi avut in jur de opt ani.

Ma gandesc ca mi-ar fi facut zilele frumoase, si mi-ar fi dat putere prin zambetul ei, atunci cand imi era greu. Incerc alteori sa mi-o imaginez, si imi place sa mi-o imaginez semanand cu mine, cu parul meu cret, cu ochii mei caprui si mari... Ar fi fost sufletul meu, si oricum este, este acolo prezenta si mereu o voi pastra vie in inima mea.
Eu nu sunt o mama de inger, insa sunt o surioara care a suferit aproape la fel de mult, ca si mama ingerasului nostru. Aceeasi suferinta, cu siguranta nu o pot avea, pentru ca nu am fost eu cea care am crescut-o, cinci luni, in interiorul meu. Eu sunt doar.. cea.. care a pierdut, o data cu Ariana, un colt din suflet.

Nu o sa uit niciodata ziua in care mama mea a venit acasa si mi-a dat vestea ca voi avea un fratior-sau o surioara. Pe atunci, inca nu stiam. Am aflat mai tarziu ca avea sa fie fetita, si stateam eu, mama si tata, si incercam sa gasim numele cel mai potrivit. Cum fusese ideea tatalui meu de a-mi pune numele Diana, o lasase de data aceasta pe mama sa aleaga numele fetitei. Totul era bine, ne decisesem pe numele Ariana, Ariana Fanea si atat, la fel cum si eu ma numesc doar Diana Fanea. Dar apoi, momentul adevarului despre soarta surorii mele fusese un moment... inexplicabil de dureros. Imi amintesc ca tata ma chemase in camera, spunandu-mi ca vrea sa imi vorbeasca... despre bebe. Ii citeam expresia fetei, desi pe atunci eram destul de micuta, si brusc am inceput sa plang. Am intrebat doar : Poate muri? Au tacut, amandoi, cateva clipe. Parca stiam ca sufletul mamei mele incerca sa aleaga cuvintele potrivite sa imi explice ca sora mea nu mai exista, decat in Ceruri. Dar tata fusese mai dur, si poate durerea fusese mai profunda. Imi spusese doar : A murit deja. Si apoi au urmat lacrimi, lacrimi... multe lacrimi. La fel a fost, si in momentul in care mama mi-a explicat ca, surioara mea, nu va avea sansa sa fie inmormantata, nu va avea un loc al ei, in care sa o plangem si sa ii spunem tot ce avem de spus, locul ramasitelor surorii mele fusesera aruncate intr-o punga, si apoi intr-un cos de gunoi, ca si cand ea nu ar fi fost, candva o viata... Asta a durut cel mai mult.

Oricum, surioara mea, inca e vie, e vie acolo sus, si imi vegheaza pasii si imi lumineaza calea, de asta sunt convinsa. Am o lumanare, mare... roz, si imi place sa imaginez ca, fiind fetita, culoarea ei preferata era roz, asa cum este si a mea. Si aprind acea lumanare roz, si ii povestesc viata mea, incerc sa descriu prin cuvinte nevoia pe care o am sa o stiu langa mine, si apoi, sting lumanarea si adorm... Si stiu ca ea, de unde e, e alaturi de mine.

Diana, surioara ingerasei Ariana

Povestea pe forumul E.M.M.A.

Înapoi la "Ingerasii Nostri"