Armin 13.03.2008- 18.10.2008
A fost o data,ca niciodata,un bebelus pe nume ”ARMIN”
O sa va povestesc, cum am ajuns un ingeras si din cauza cui, a trebuit sa ma despart de familia mea iubita, pentru a ma ridica sus la cer. In cealalta poveste, va spuneam cum imi doream sa ajung mare, la fel ca si taticul meu. Acum sunt Mare, dar nu asa cum eu imi doream cand eram bebelus.
„Pentru ca la mama in burtica, nu am m-ai avut atata loc, fratiorul fiind mai dolofan ca mine, n-am avut de ales si a trebuit sa o facem pe mama sa se duca la doctor. Astfel am vazut lumina zilei in data de 13.03.2008 la ora 14:57, fratioru fiind mai repede cu un minut ca mine.
Cand mama m-a vazut prima data, mi-a spus ca sunt copia lui tata si mi-a pus porecla „Micu” chiar daca nu mi se prea potrivea, pentru ca si in burtica la mami, eu eram sefu si boxeru, fratioru venind pe lume cu doua vanatai. Surioara afland de aventurile mele ce le aveam in burtica la mami, mi-a spus ca eu sunt boxerul familiei, iar fratiorul karatistul, pentru ca el nu facea nimic altceva, decat sa se apere.
In Spital nu prea mi-a placut mancarea, dar cand am venit acasa, mama si cu tata nu m-au mai putut opri de la mancat. Iar asta s-a vazut, recordul fiind, in trei saptamani am pus aproape 2 Kg. Pentru ca fratiorul era mai lenes, ajungeam sa mananc si din portia lui, care era intotdeauna mult mai buna decat a mea, pentru ca stiam ca e a lui si i-o pap eu.
Prima noastra calatorie mai lunga, a fost la Eitorf unde mama cu tata ne-au dus la niste oameni speciali (Ruth & Manfred), care ne-au facut onoarea de a deveni Nasi nostri. Din prima clipa de cand ne-au vazut, ne-au spus ca suntem cei mai frumosi bebelusi, ne-au rasfatat si ne-au iubit.
Pentru ca am vrut, sa arat la toata lumea, ca sunt un bebelus mai special, la numai 2 luni i-am surprins pe toti, cand l-am strigat pe taticu cu numele nostru „Eric”. L-a inceput nu m-a crezut nimeni, credeau ca viseaza, dar pe urma le-am aratat ce pot si cu surioara defata, care s-a suparat, ca nu am strigat-o pe ea. Supararea ei nu a tinut mult, pacalind-o cu un zambet numai pentru ea. Mandria si bucuria ei, a fost la fel de mare, ca si a lui taticu, cand si-a auzit numele.
Mandra de noi, era si Bunica Maria, care era tare bolnava, si nu prea putea sa vina sa ne viziteze. Statea mai mult in pat, si ne tricota hainute, ca sa fim cei mai frumosi, cei mai dulci si mai gustosi. Stiind ca se va bucura daca ne vede, ne-am dus sa o vizitam la spital. Mama si tata, s-au hotarat sa-i faca o bucurie, facand botezu nostru la ea la spital.
Totul trebuia sa fie o surpriza, nimeni sa nu stie nimic, inafara de unchiul Robert care i-a ajutat pe mama si pe tata, sa iasa totul cat mai bine si mai frumos si Nasi Ruth & Manfred care in scurt timp au lasat totul si au venit la spital. Acolo am fost tare cuminte, chiar si fratiorul meu care era intodeauna mai plangaret a fost la fel de cuminte ca mine. Nu ne-am speriat nici cand parintele ne-a udat pe cap cu apa sfintita, am impresionat pe toata lumea si totul a iesit asa cum mama si tata si-au dorit pentru bunica noastra. Surpriza a fost tare frumoasa si Bunica s-a bucurat tare mult, ca a putut sa fie alaturi de noi la un eveniment atat de important ca si Botezu.
Inainte de a iesi din salon, bunica si-a luat ramas bun de la noi, spunandu-mi ca voi ajunge „Mare”. Cred ca a presimtit ca era ultima data cand ne vede, a doua zi luandu-si zborul catre cer.
O saptamana mai tarziu, mama si cu tata au hotarat sa mergem in Romania. La cele 3 lunisoare ale mele, am fost tare cumintel, in comparatie cu fratioru care era tare plangaret. Drumul fiind lung, aveam noroc in surioara Yasmin, ca se juca cu noi si ne legana. Dupa lungul drum, am ajuns la Lugoj, unde eram tare asteptati de Buni si Bunicu, care atunci ne vedeau prima oara. Am fost centru atentiei lor, ne-au alintat si dragalit,ne-au iubit si i-am iubit. Fiind mai smecher ca si fratioru, care vroia intotdeauna la taticu in brate, eu ma lipeam de toti care simteam ca ma iubesc, astfel devenind cel mai popular si alintat bebelus. Am fost si la iarba verde, unde am dormit tare bine, pana am fost trezit de un miros tare placut de Mititei, ce-as mai fi mancat si eu unu, dar mama cu tata m-au crezut prea mititel pentru asta. Buni mi-a facut Biscuiti cu lapte, sau cu mar, si tare mi-a m-ai placut, ma cam saturasem de mancarea de bebelusi. Dupa papica, Buni ne punea in carucior si pleca cu noi in parc, unde Bunicu si Yasmin, ne tine-au deja loc. Am fost cei mai priviti si admirati bebelusi din parc si din oras. Eram tare mandrii si inchipuiti! nimeni nu era ca noi. Toata lumea imi spunea ca seman cu taticu, tare mai ma bucuram cand auzeam asta. Imi placea sa fiu laudat,mai ales cand imi spuneau cat sunt de destept si de frumos. Si la Buni acasa i-am surprins pe toti, cand am strigat-o pe „Mama”, dar daca mi-a fost dor de ea si-am vrut sa o vad, ce sa fac? a trebuit s-o strig. Cand a trebuit sa plecam de la Buni spre casa, nu prea am fost de acord, era atat de bine la ea, din brate in brate, si cocolositi. Tot drumu, am fost eu cel plangaret si nu fratioru.
Ajuns acasa, mi-a mai trecut din suparare, mai ales cand mama mi-a dat si-o ciorbita cu perisoare sa pap, aveam numai patru luni dar mancam tare frumos. Era bine si acasa, Yasmin imi dadea sticluta cu laptic, mai facea si cate-un spectacol, canta si dansa pentru noi. Taticu facea avionul cu mine, si tare m-ai imi placea! Imi spunea „Supermen”, pentru ca eram viteaz si cu multa energie. Imi placea sa fiu la inaltime, cat mai sus spre cer.
Vroiam sa fiu independent, sa pot face totul singur. Asa am reusit sa ma legan singur cu scaunelul meu de masina, de multe ori ajungand in alt colt al camerei, mama cu tata intrebandu-ma „pui,unde vrei sa pleci de unu singur?”. Ei nu stiau cat era de plictisitor sa stai intr-un loc, trebuia sa descopar tot ce se intampla in casa. Mai tarziu, am invatat sa-mi tin singur sticluta, chiar si biscuiti ii papam singur. „Pai ce sa fac, eram cel flamangios, asa-l pacaleam pe fratioru si mancam mai mult ca el.
Am descoperit, ca baita poate sa fie si interesanta, mai ales cand faci baita in vana mare, nu in cada ca si bebici. Poti sa inoti, sa te balacesti, sa stropesti pe fratioru care nu era la fel de curajos ca mine, lui ii era tare frica de apa, de parca la-r fi muscat. Tare mult mai imi placea si muzica. Mama ma mai lua la cate un dans, dar obosea repede, in comparatie cu mine care as fi dansat toata ziua. Dar ce sa faci, daca babutele obosesc repede? Trebuia sa ma culc.
Pentru ca ma cam plictisea si leganatul, m-am hotarat, ca ar fi timpul sa merg, si ajutat de mama sau de tata am si reusit. Era o experienta noua „si tare mai imi placea”. Daca ar fi fost dupa mine, as fi fost tot timpu numai in picioare mergand sau topaind, dar mama si tata nu ma lasau prea mult, spunand ca nu e bine pentru mine. Nu stiau cat de plictisitor era sa tot stai intr-un loc,s-au in fundulet. As fi vrut sa fiu mare, asa ca tata, sa pot alerga toata ziua, sa pot papa multa ciocolata „ca tare mai imi placea”, dar mama nu imi dadea multa ca nu-mi facea bine. Sa fi bebelus este plictisitor, sa fi mare, pare atat de interesant, poti face tot ce vrei.
Iar cand am descoperit si ce bun e Bratwurs-tul, care l-am mancat de la mama, m-am convins ca viata de bebelus nu e de mine, eu trebuia sa ma nasc direct om mare.
In noaptea de 18 pe 19 Octombrie, in timp ce dormeam, a trebuit sa renunt la viata de bebelus a lu mamica si taticu, pentru a zbura la cer, fara sa ajung sa imi iau ramas bun, de la cei dragi care m-au iubit, si-au avut grija de mine. Aici sus, eram asteptat, si sunt „ Mare” asa cum si Bunica mi-a spus, inainte sa se duca la cer. Pentru c-am avut cea mai buna si iubitoare familie, acum e randul meu s-am grija de ei, asa cum si ei au avut grija de mine.
Voi fi intotdeauna alaturi de ei, protejandui si iubindui.”
A fost un copil sanatos tun,un bebelus special,care la numai doua luni a strigat dupa tata si mama,el stia sa manance singur,iar la 6 luni putea sa mearga.Boala de care a murit,,SINDROMUL MORTII SUBITE,,loveste in general copii sanatosi,iar pe noi ne-a luat prin surprindere pentru ca nu stiam nimic despre existenta unei asemenea boli.M-ai trist e ca aceasta boala e de peste 40 de ani,cercetata si totusi nu se stie nimic mai mult decat acum 40 de ani.Singura diferenta este,ca in ziua de azi,exista niste monitoare ,,baby monitoare,, ce supravegheaza somnul bebelusului,si da alarma in caz ca ceva nu e in regula cu el.Din pacate eu nu am stiut de aceste monitoare,si am primit un asa aparat,doar cand unul dintre gemenii mei a murit.
Pe pagina,dedicata ingerasului meu,gasiti informatii si despre boala,dar puteti citii povestea ingerului meu. M-as bucura sa vizitati aceasta pagina,si daca doriti ii puteti lasa si un ultim gand.
http://www.armin-junior.com
Ma bucur ca am descoperit aceasta pagina,a mamicilor de ingeri !!!!
Sanda, mamica unui ingerasi in ceruri si a doi copilasi pe pamant
Povestea pe forumul E.M.M.A.
Mergi sus