Livia Nicoleta, 23.11.1992 - 17.12.1992

S-a stins pe data de 17 decembrie 1992. Este prima data dupa aceasta mare durere, chiar daca au trecut atatia ani, cand pot VORBI despre copilul meu trecut in nefiinta la o luna... Nu am stiut nici atunci de ce a pierit si poate nu voi sti niciodata. Stiu doar ca am asteptat acel pui cu toata dragostea, chiar daca mai aveam unul, care acum are 20 de ani.

Era sa mor in timpul operatiei de cezariana... mi-am revenit din anestezia totala si am simtit durerea aceea crunta de trup sfartecat, eram pe masa de operatie si am auzit medicul strigand la medicul anestezist. Medicul anestezist, o buna amica de-a mamei mele striga la mine :,,Maria, respira, o sa mori! ''. Cum sa mor? Eram pe maini de medici, cum sa mor cand am de adus o viata pe lume? Apoi i-am auzit pe toti foind pe langa prunc...

M-au carat ca pe un gunoi, m-au aruncat intr-un pat, la terapie intensiva... mama, pe hol plangea , incerca sa dea bani asistentelor ca sa aiba grija de mine, dar nu au lasat-o sa ramana aproape, sa ma vegheze, era si ea un suflet ingrijorat de mama, biata mea mama, cu ani in urma trecuse exact prin ce trecusem si eu.

Si a trecut o zi... intrebam si eu: ,,unde e fetita mea? De ce nu mi-o aduceti?'' Ma dureau sanii ca aveam furia laptelui... si nu intelegeam ce se intampla. Simteam nevoia salegan, sa-mi strang copilul la piept. A venit medicul obstetrician, care a incercat sa imi spuna ca voi pleca acasa, dar fara copilul meu, am fost socata si am intrebat :,,De ce? De ce?''. Mi-a raspuns : ,,Si daca ma dai in judecata, copil intreg nu vei avea. " Am cerut sa-mi vad copilul, intreband disperata ce are copilul meu. Am plecat innebunita pe holurile spitalului, sa-mi caut minunea mea cu ochii verzi... ca in acceptul meu, minunea avea sa aiba ochii verzi, ca ai fratelui si ca ai tatalui sau. Nu aveam, cum avusesem la celalalt copil, siretel cu tablita numerica, la mana si fetita mea nu aparea pe nici o lista.

A venit mama si am implorat-o sa ma duca sa o vad si sa-mi spuna ce se intampla. Ezita... Intr-un final mi-a explicat ca inainte de a fi asezata pe masa de operatie, nasterea se declansase si copilul era pregatit sa vina pe lume. Medicul i-a incizat coloana vertebrala cand a taiat cu bisturiul... Copila mea nu mai misca piciorusele, pentru ca pierdea lichid cefalo-rahidian... DOAMNE! DOAMNE!

Si am vazut-o... in incubator, alba, mica si frumoasa, semana cu fratiorul ei, care avea pe atunci, 4 anisori. Dadea din manute, plangea... aveam lapte, nu m-au lasat sa o alaptez... nu intelegeam nimic, nimic si niciodata nu voi sti adevarul, pentru ca nimeni nu mi-l spune.

A murit dupa o luna... pe 17 decembrie... afara ningea, noi , la morga, luptam sa luam copilul, sa il ingropam, cumparasem hainute si cosciugel. In loc sa vina MOS CRACIUN, am luat cosciugel!! DOAMNE ! Cat doare! Ce tare doare, timpul nu stinge acest amar, e la fel, e la fel! Parca ar fi acum... Iarta-ma, copilita mea, ca te-am nascut, ca sa te ingrop. Am acelasi dor nestins .

Stiti ce mi-a spus sotia medicului care ma operase, care era si ea medic obstetrician : ,, Draga, daca mai plangi si iti mai freci mainile asa, te duc la nebuni! Ce, esti tanara, faci altu'! Las-o sa moara, ce vrei o hamdicapata pe viata?'' Nu-mi mai gasesc cuvintele toate ca sa povestesc, ca au fost prea multe si prea grele... asistentele veneau in salon, unde eram 4 paciente operate si in loc sa aiba grija de noi, mancau savarine si radeau... dar spaga o incasau de la rudele noastre, Dumnezeu sa le ierte! Ma ridicam atat de greu si cerseam o plosca, imi strigau: ,,Fa pe tine! '' ca se uitau la televizor. Si un animal il tratezi mai cu mila, ca e suflet nevinovat si el! Un cosmar... omniprezent !

Fiica mea s-a numit LIVIA NICOLETA si ingerasul meu se numeste tot LIVIA NICOLETA; am apucat sa o botezam, in spital, era un preot, care slujea cu har si mila acolo unde era chemat, miluia cu rabdare suflete. Mi-am gestionat sentimentele, dar... nimic nu ma mai doare la fel si nu ma mai bucura la fel, de atunci, a fost piatra de incercare maxima a vietii mele, fereste-ma, Doamne si apara-ma si apara-ne pe toti! Da, sunt mamica de ingeras... SUNT... Am un flacau student VLAD si pe minunea DIANA, de 15 ani, eleva de liceu.

Dar SUNT si mamica de ingeras... si, va rog, inscriptionati-mi un balon... sa il trimit LIVIEI mele, sa vada ca nu am uitat-o. Si va multumesc, ca m-ati citit, ca aveti rabdare pentru noi toate mamicile de ingerasi. Sa ne uneasca puterea de ramane noi insine si forta de a merge zambind mai departe, sa avem intelegere si iubire pentru semenii nostri, sa fim sanatoase, ca sa ne putem duce menirea la bun sfarsit.

Maria Livia, mamica ingerasului Livia Nicoleta

(Bucuresti)

Înapoi la "Ingerasii Nostri"