Tamara Teodora - 16.03.2006 - 24.03.2006
Dragii mei,
durerea apasa si pe sufletul meu. O durere care traieste si respira, care se hraneste din mine si din viata mea. Imi doresc sa fi murit si eu acum doi ani si jumatate cand viata a vrut sa imi ia scumpa mea fetita si sa nu mai fi trait astazi si sa ma intreb in orice clipa cum era daca...
Cand am aflat ca sunt insarcinata am crezut ca D-zeu se uita si spre mine, spre noi. Ne faceam oarecum griji de ziua de maine, dar eram siguri ca totul e spre bine,e ram fericiti ca vom avea un al doilea copil minunat ca si Robert al nostru care avea atunci 2 ani. Voiam al doilea copil relativ repede ca sa se poata juca unul cu altul si sa fie apropiati...c ate sperante ne pusesem...
A urmat apoi analize, controle, toate ca la carte. Mai aveam doua saptamani si urma sa stau acasa, fara sa mai fac naveta pentru ca implinea bebe din burtica 7 luni (nu stiam atunci daca e baiat sau fetita). Aveam 27 de saptamani si intr-o sambata pe 11martie in timp ce beam ceaiul cu sotul meu in pat (ma rasfata si eu nu mai beam cafea) am simtit ca involuntar ma scap pe mine. M-am schimbat fara sa spun nimic nimanui si apoi am avut iarasi aceeasi senzatie... si mi-am dat seama... bebe al meu era in pericol... Am plecat la spital la Barlad si de acolo la Iasi cu o salvare. Aici a inceput agonia, durerea , disperarea si mereu ma intrebam "de ce?" Am aflat ca e fetita si totusi nimeni nu-mi spunea nimic ...
Eram disperata imi doream sa mor eu si sa o ajut pe fetita mea sa ramana aici langa fratiorul ei, cu tatal ei, sa fie fericita si sa aiba o viata plina de realizari...
Am nascut tocmai joi pe 16 martie un puiut de fata de 900de grame. Doamne, era asa frumoasa, era roz si cu parul negru, era frumoasa... era fetita mea..
Ma uitam cu disperare la doctor cand a venit sa imi spuna care ii este starea si o rugam din priviri sa spuna ca va fi bine... dar ea spunea ca timpul va hotari, se va vedea daca va avea putere sa lupte... ce sa lupte, cum sa lupte o mana de fetita cu viata asta, cu durerea, cu soarta, cu D-zeu?
Si a luptat ... 8 zile...
Ma duceam mereu la ea, o imploram sa se faca bine, sa mergem acasa la Robert, la tata, imploram cerul si pamantul sa-i dea putere sa se faca bine, ma storceam tot cu speranta ca se va face bine si va veni ziua cand o voi aseza la san...
Am intalnit in acest spital (Cuza-Voda) un medic deosebit, dedicat meseriei, d-na doctor neonalalog STAMATIN, care sunt sigura ca a facut tot ce a fost posibil pentru ea, m-a sfatuit sa o botez in spital si pe moment nu am vrut, dar mi-a spus ca a vazut cazuri cand dupa botez copiii s-au insanatosit miraculs, iar eu de asta aveam nevoie de un miracol. Si am botezat-o TAMARA-TEODORA, fetita mea, ingerasul meu...
Luptam cu zilele, cu orele, cu timpul... eram intr-o agonie permanenta...vorbeam cu Robert la telefon si intreba cand aduc coca acasa, cand vin... si eu simteam, parca stiam ca nu va fi bine si nu puteam sa-i zic nimic... plangeam tot timpul...
Si s-a intamplat...l a 12 noaptea a venit cineva sa-mi spuna sa merg sus la copil... atunci am stiut... eram sigura si nu am spus nimic... doar am plans... era asa de mica, de ce, de ce ea ?
Nu mai aveam nici o putere, nu mai puteam face nimic... am vrut sa o iau acasa... dar imi era groaza ca nu semnez unde trebuie pe hartia aceea alba pe care mi-a intins-o cineva, o vedeam alba si mare si nu intelegeam unde sa semnez ca sa o pot lua... ma gandeam ca daca nu semnez cum trebuie si nu mi-o mai da ... dar am adus-o acasa la Robert ... dar nu ca sa se joace, ci ca sa o plangem pururi...
I-am facut slujba ca oricarui crestin ... am plans-o cat am putut si cand nu am mai putut am vrut sa vorbesc, sa povestesc,s a spun cat era de frumoasa, de dulce, cat o iubesc si cat ma doare... dar nu am avut cui... s-a pus linistea, tacerea, nimeni nu era acolo sa ma asculte,s a stie ce puiut am avut si ce printesa putea fi... Si ma durea... cand deschideam gura si spuneam TAMARA mea dispareau toti... Nu am avut cui sa spun, Robert era atat de mic si mie mi se parea acum atat de fragila linia asta dintre viata si moarte ca devenisem obsedata, nu ma mai dezlipeam de el nici un pic, il oboseam, il agasam chiar cu prezenta mea...
Ma doare sufletul si acum, dar tot nu pot vorbi cu nimeni, oamenii care ma iubesc probabil considera ca asa imi fac bine, dar eu traiam cu impresia ca nimanui nu-i pasa de fetita mea, de ingerasul meu...
Ma bucur ca exista acest forum pentru ca, chiar daca nu va citi nimeni aceste randuri rupte din suflet, eu am aflat aici ca nu sunt singura...
Acum, dupa 2 ani jumatate, il am pe VLAD-GABRIEL de 11 luni, dar acel gol nu il poate nimeni acoperi, fetita mea e ingeras sus in cer si merg la ea la mormantel si plang pana la epuizare ... si as vrea ca ea sa stie ca mama o iubeste si nu o va uita niciodata...
TE IUBESC TAMARA
Mergi sus