Calin Gabriel Serban 11.01.2008 - 12.01.2008
Calin Gabriel... un pui mic si drag pe care l-am asteptat cu atata vibratie...! Si a venit intr-o frumoasa zi de 11 ianuarie 2008, la ora 21... caci Dumnezeu a fost bun si ni l-a trimis... apoi a plecat... caci Dumnezeu a fost bun si l-a luat pentru a-l coplesi cu dragostea Lui... noi am ramas aici si il purtam doar in gandurile si in rugaciunile noastre... doar in fiecare secunda a vietii noastre atat de goale...!
Calin Gabriel, te iubim! Mama si tata
M-am gandit sa va fac cunostinta cu puiul nostru drag... cu ingerasul nostru preaiubit... cu dorul nostru vesnic... si am sa va astern aici "povestea" noastra asa cum am scris-o pentru prima data Biancai... la putin timp dupa ce am inceput... o viata trista, goala, pustie...
Mi-e foarte greu sa pornesc in scrierea acestor randuri. Poate pentru ca experienta mea e inca prea proaspata si cuvintele imi sunt zbuciumate parca de sentimente prea puternice si poate contradictorii uneori... Inca as vrea sa ma trezesc din acest cosmar, sa zambesc, sa-mi mangai burtica si sa-i cant puiului meu "Noi suntem piticii"-cantecelul la care reactiona imediat dandu-mi semne din burtica...
Eu sunt Angela, iar puiul meu Calin Gabriel s-a nascut in data de 11 ianuarie 2008. A stat cu noi doar cateva ore dupa care s-a dus la Doamne Doamne... Imi vine in continuare sa strig "DE CE?", dar apoi realizez ca nu are cine sa imi raspunda si apoi... si daca ar face-o cineva, mi-ar alina oare cu ceva sufletul? mi-ar aduce oare asta puiul inapoi? NU. NU. NU. Durerea ramane acolo, puiutul nostru ramane inger printre ingeri, noi ramanem aici asteptand sa treaca timpul... si atat.
Povestea noastra... Am pierdut prima sarcina in 2006, sarcina de 8 saptamani oprita in evolutie. Am trecut destul de usor peste acel moment (zic acum) mai ales ca s-a intamplat cu 3 saptamani inainte de nunta noastra. Am inteles atunci ca poate nu a fost momentul... a urmat nunta, am devenit familia care de acum isi dorea nespus de mult un pui. Au trecut lunile si in iunie 2007 am aflat cu imensa bucurie ca sunt iar insarcinata. In perioada dintre sarcini am facut analize peste analize, teste genetice si absolut totul pentru a ne asigura ca va fi bine. Toate au iesit bune. Medicul a hotarat totusi sa fac din saptamana 5 de sarcina tratament de sustinere a ei avand sarcina oprita in evolutie anterior. Am urmat tratamentul, m-am simtit bine pe parcursul sarcinii, nu am facut nimic din ceea ce ar putea afecta bebele... nu efort, nu medicamente, nu cafea, nu tigari (ma lasasem de fumat cam de 2 ani), nu vopsit... chiar am fost dincolo de limite cu precautia. La 20 de saptamani au aparut primele contractii. M-am internat in spital, medicamente, perfuzii... Apoi a fost bine. Am mers din nou la scoala (sunt invatatoare), dar am fost din nou foarte atenta cu efortul. Si chiar ne-am simtit bine. Bebele era vioi in burtica, vorbeam, cantam, ne jucam toti trei... EL, mamica si taticul lui. Analizele ieseau in continuare bune, la ecografii imi spunea medicul mereu ca se dezvolta foarte bine si chiar peste varsta gestationala. Avea greutate foarte buna si mai ales... era vioi! La 29 de saptamani au reaparut contractiile. Din nou spital, medicamentatie, perfuzii si, clar, de acum repaus la pat! Bebe in continuare vioi si se dezvolta bine. Am facut injectii pentru maturarea plamanilor deoarece ne asteptam la o nastere prematura din cauza contractiilor. Si asa a fost. Exact in ziua in care intram in saptamana 35 au pornit brusc durerile foarte mari. N-am avut un travaliu normal. Contractiile au pornit dintr-o data foarte puternice si foarte dese. Am ajuns la spital in maxim 20 de minute intelegand din prima clipa ca urma sa nasc. Nu eram foarte speriata pentru ca la ultima ecografie vazusem ca bebele era bine, avea aproximativ 2kg si 400g, erau 7 luni si jumatate - date care nu anuntau nimic rau. Da, o nastere prematura, dar... cati copii nu se nasc la 7 luni si nu e nici o problema... Asadar am ajuns la spital si eu si medicul. Contractiile erau extrem de dureroase, mi s-a rupt apa si in secunda aceea l-am rugat sa imi faca cezariana. Nu stiu de ce. Eu ma gandisem inainte la nasterea naturala cu toate argumentele citite... ce e natural e natural, mai bine pentru bebe, refacerea mai usoara a mamei, bla-bla-bla...!!! Nu a aceeptat cezariana spunand ca nu are acceptul sefului clinicii. Trebuia sa incerc sa nasc natural si daca nu... cezariana. Era ora 17. Vineri. Am ajuns in sala de travaliu cu dilatatie 12 la nici o ora de la pornirea contractiilor. Travaliu precipitat. Si... trebuia sa nasc. Durerile nu au fost diminuate nici dupa 2 doze de anestezie peridurala. In sala de travaliu dommul doctor avea inca o pacienta. Cred ca acesta a fost motivul pentru care nu a intrat cu mine in operatie din prima clipa. Femeia a nascut, eu continuam sa fiu urcata pe masa si data jos, impingeam degeaba, bebele nu cobora, eu nu mai aveam puteri si dupa 4 ore...PATRU ORE...am ajuns pe masa de operatie. A treia doza de anestezie si... la ora 21 puiutul nostru, Calin Gabriel a venit pe lume. A plans, a fost preluat de neonatolog, curatat... Toate aceste imagini le vad acum parca in reluare. Eram legata pe masa de operatie si ma uitam cumva peste cap ca sa-mi vad puiul. Am auzit ceva discutii depre niste secretii care nu pareau in regula. M-am speriat, dar apoi a fost curatat si l-au adus deasupra mea sa il vad. Era asa de frumos puiul meu!!! Avea o culoare foarte buna, 2kg 350g si m-au asigurat ca e bine. N-am apucat sa-l tin in brate caci l-au dus la incubator, iar pe mine cu targa in salon. Sotul meu a fost cel care m-a mutat de pe masa de oparatie pe targa si apoi de pe targa pe patul din salon... ce imagini trebuie sa aiba!!!! Dar era asa de fericit... i se nascuse baiatul! Iar eu am fost cea mai fericita femeie de pe pamant pret de cateva ore. Sotul meu si mama mea au stat cu mine pana la miezul noptii si, bineinteles, apucasem sa anuntam lumea despre minunea care a venit pe lume!!! Sotul a mers sa-i faca poze puiutului si i-au spus ca e bine si o sa-l aduca dimineata in salon. N-a mai fost asa… La jumatate de ora dupa miezul noptii o asistenta a venit sa-mi ceara numarul de telefon al sotului. L-au chemat inapoi la spital deoarece bebele nu era bine. Mie nu mi-au spus nimic desi am simtit ca ceva rau se intampla din moment de il cautau pe sotul meu. Din acea secunda durerea a fost groaznica… fiecare clipa a fost un veac, nimeni nu a venit sa-mi spuna ce se petrece, nu ma puteam misca operata fiind, ma rugam doar sa fie bine si atat. La ora 4 dimineata a venit sotul meu in salon sa-mi spuna ca ceva nu e in regula cu copilasul nostru, dar ca medicii incearca sa il stabilizeze. De fapt el statuse pana atunci la terapie intensiva cu micutul nostru vazandu-l cum se stinge. Cata DURERE a putut oare sa simta acest tata care in urma cu doar cateva ore era atat de fericit!!!!???? Mie nu mi-a spus decat dimineata la ora 9. Dar eu stiam…STIAM. O mama nu are nevoie de cuvinte – am aflat asta in acea noapte cumplita cand puiul nostru s-a facut ingeras printre ingeri!
Din acel moment TOTUL s-a prabusit! Vise, sperante, bucurie, fericire, iubire, lumina, veselie, mandrie… toate s-au transformat intr-un cosmar fara de sfarsit, in durere, in neputinta, in lacrimi, in revolta, in groaza, in intuneric…!
Ce a urmat?
-am stat imobilizata la pat uitandu-ma la colega de salon cum isi strangea in brate fetita (era dreptul ei la fericire, dar plangea si ea alaturi de mine)
-sotul, mama, soacra mea au fost alaturi de mine, dar durerea lor nu facea decat sa amplifice durerea si disperarea mea
-am asteptat raspunsuri… am primit doar supozitii despre ce s-ar fi putut intampla… poate ca a avut suferinta fetala in timpul travaliului (varianta cea mai vehiculata si care ar fi putut fi evitata daca mi se facea cezariana imediat!!!!!!!!!!!!!! ) , poate ca a avut o infectie, poate ca a avut vreo malformatie… poate… POATE… Dar ce au uitat sa-mi spuna a fost ca puiul meu a avut un suflet si dreptul la viata. Dumnezeu i-a dat suflet… ce s-a intamplat apoi… cred eu ca a fost totusi o eroare umana. Nu am cum sa demonstrez asta si nici nu ma ajuta sa-mi aduc puiul inapoi. Sotul meu a fost impreuna cu medicul neonatolog sa-i faca puiului necropsia (ce cuvant dur si urat pus alaturi de unul atat de sfant… PUI). A aflat doar ca decesul a survenit din cauza unui stop cardio-respirator provocat de un infarct cerebral. N-a avut malformatii.
Si chinul a continuat… taticul lui a trebuit sa-i faca cerificat de nasere, certificate de deces, sa se ocupe de inmormantarea lui fara preot caci n-a fost botezat, nu?! In tot acest timp eu am incercat sa gasesc motivatie pentru a ma mai ridica din acel pat de spital… Am plecat acasa goala. Fara puiul meu. As fi dat orice macar in burtica sa mi-l puna cineva inapoi daca nu in brate. Zilele ce au urmat nu le pot descrie. Nici nu are sens. Tot ce a fost frumos - daca pot spune asa in acest cosmar - a fost sustinerea totala pe care am avut-o din partea sotului meu iubit. Nu-mi va ajunge aceasta viata ca sa-i multumesc pentru ce a facut si ce face in continuare pentru mine!!!! Cumva timpul trece. Nu prea stiu cum. Au trecut trei saptamani si o zi. Puiutul nostru ar fi avut acum trei saptamani si o zi. Acum insa nu are o varsta. E vesnic. Acolo langa Doamne Doamne unde ne vom duce si noi intr-o zi sa ne reintalnim.
Si viata ar trebui sa mearga mai departe… probabil ca asa e. Dar nu ne-a invatat inca nimeni cum sa traim fara puiul nostru drag. Trebuie sa invatam intai acest lucru si apoi poate ca vom reusi sa traim mai departe. Calin Gabriel este ingerasul nostru. Si in loc sa avem noi grija de EL- asta am fi stiut sa facem - acum va avea EL grija de noi. Il iubim nespus. Daca ar fi ramas cu noi i-am fi aratat asta asa cum ne pricepeam - vorbindu-i, cantandu-i, sarutandu-l, leganandu-l, tinandu-l in brate… Acum… cum sa stim sa-i aratam toata iubirea ce i-o purtam?! Il purtam in suflet si in rugaciunile noastre. Este cu noi pretutindeni.
Am fost la cimitir. Dar EL nu e acolo… Am aprins lumanari, i-am dus flori… caci asa stim noi, oamenii. Dar puiutul nostru nu e acolo. EL sigur se afla intr-un loc mult mai frumos. Acolo la Doamne Doamne.
Cel mai frumos lucru spus in aceasta poveste trista a venit din partea unui copilas de 4 ani. Copilasul unei prietene. Mamica lui a incercat sa-i explice ce s-a intamplat cu bebele pe care el astepta sa-l vada dupa ce iese din burtica. Si i-a spus ca medicii nu au stiut sa-l ajute pe bebe sa ramana aici si ca acesta s-a facut atunci ingeras si s-a dus la Doamne Doamne. Copilasul a spus : “Stii mama, eu cred ca Doamne Doamne o sa-l repare si o sa-l trimita inapoi la Angela in burtica.” Si acesta este motorul care ma pune in miscare in fiecare dimineata. De acum am sa astept ca Doamne Doamne sa-l repare si sa-l trimita cand crede EL de cuviinta inapoi la mine in burtica. Sigur acest copilas a gandit mai simplu si mai curat decat putem sa o facem noi. Si sigur Dumnezeu va avea grija de noi. Si sigur toti copiii ingeri primesc de la Dumnezeu infinit mai multa dragoste decat le puteam oferi noi ca parinti… desi…c e greu ne este fara ingerasii nostri !!
Tuturor mamicilor si taticilor care trec prin astfel de clipe le doresc multa putere si sa caute cumva, undeva, candva, un motor care sa le puna viata in miscare mai departe.
Bianca, tare as vrea sa ma implic in campania pornita de tine. Nu stiu cum. Nu stiu daca durerea mea poate fi cuiva de folos. Dar as vrea sa aflu daca pot ajuta cu ceva. Adresa mea este :
Ma gandesc ca un lucru bun ar fi ca noi, mamicile fara copii, sa putem lua legatura una cu cealalta si poate sa ne sprijinim astfel.
CALIN GABRIEL, TE IUBIM! Mama si tata.
(Timisoara)
Mergi sus